EDITORIAL: Rusine Academiei Romane!

E o intreaga menajerie Academia Romana care ascunde multe dedesubturi si are un istoric chiar interesant. Dorim sa dedicam articolul acesta Academiei Romane si ceea ce nu se cunoaste despre aceasta institutie distincta.
Prima problema pe care o putem semnala privind randurile Academiei ar fi varsta membrilor. Astfel ca, cel mai tanar membru corespodent al Academiei Romane este nascut in 1960 si este un filozof roman, profesor de logica la Facultatea de Filozofie si rector (din 2011) la Universitatea din Bucuresti si face parte din lista membrilor titulari ai Academiei.

Pe de alta parte din aceasi categorie a membrilor titulari face parte si Mihai Sora nascut in 1916, filosof si eseist, membru de onoare din 2012. Acesta este si cel mai "june" membru al Academiei. Cei mai multi membrii ai Academiei sunt persoane nascute in anii '20 ai secolului XX.

Tocmai varsta inaintata a celor care sunt membrii ai Academiei Romane reprezinta principala problema. Tineri merituosi aflati in floarea varstei, cu mari realizari la activ, nu sunt recunoscuti si nici nu primesc acest privilegiu de a aduce vigoare mandrei noastre Academii aflata in moarte cerebrala.

Pe de alta parte, istoricul Academiei este de-a dreptul fascinant. In primul rand, am vrea sa amintim rusinea ce planeaza asupra institutiei de prestigiu. Academia a conferit post-mortem titlul de academician multor valori care, in timpul vietii, nu s-au putut bucura de recunoastere. Publicam lista mai jos.

De altfel, istoricul este extrem de fascinant si prezinta o intreaga serie de probleme si scandaluri in randurile prestigioasei institutii de cultura. 

Scriitorul Andrei Vizanti, ales ca membru corespondent in 1882, a fost indepărtat in 1903, dupa ce a parasit tara pentru a scapa de o pedeapsa pentru delapidare de bani publici.

Unul dintre membrii controversati a fost filologul Alexe Procopovici, despre care Eugen Lovinescu spunea ca este „omul care nu a scris nimic”.

Eugen Lovinescu a fost respins in mod „scandalos” din cauza opozitiei lui Nicolae Iorga și Ovid Densusianu. El a fost ales membru post-mortem in 1991.

Elena Ceaușescu a fost aleasa ca membru titular în 1974, iar Nicolae Ceausescu membru titular si presedinte de onoare in 1985. Cei doi au fost exclusi post-mortem la sedinta din 26 decembrie 1989.

Manea Manescu a fost ales membru titular in 1974 și exclus la 2 februarie 1990. Acelasi lucru s-a intamplat si cu Suzana Gâdea. Ambii au avut la activ condamnari penale. Aceste fapte s-au intamplat conform unui articol din statutul Academiei in care este stipulat ca cei care au suferit condamanari penale vor fi exclusi din Academie.

Insa nu se opreste aici desfasuratorul palpitant al existentei Academiei Romane. Pe 16 iulie 2014, fostul șef al Fundației Academiei Române (Fundația Patrimoniu), Alexandru Bogdan, a fost pus sub urmărire penală pentru trafic de influență.

Vorbind despre astfel de probleme si in mod special despre aceasta ultima pata pe blazonul Academiei, vom face dezvaluiri in acest sens. Banii pentru cultura romana si cercetare sunt dati in functie de preferinte de catre Academie. Nu mai conteaza adevarata valoare a culturii si cercetarii, ci primeaza ceea ce renteaza. Institutile privilegiate sunt cele care pot aduce profit sau care sunt conduse de persoane influente si care sunt de adevarat interes pentru conducerea Academiei. 

Astfel ca, pentru descoperiri arheologice nu se prea acorda finantari, iar cand se acorda, banii merg catre marile centre culturale ale tarii pentru a se investi in arheologie si reconstituirea trecutului. Insa micile institutii care pot scoate la lumina lucruri interesante despre trecutul nostru si care pot completa lacunele trecutului primesc doar o mica finantare sau chiar deloc, desi banii vin de la bugetul de stat.

Un bun exemplu al unui astfel de caz este situl arheologic de la Sucidava aflat in Corabia, judetul Olt, pe teritoriul fostului sat Celeiu. Acest sit primeste pentru intretinerea lui sume infime, diminuandu-se cu fiecare an ce trece, iar parte din banii alocati sitului merg catre muzeu. Pe de alta parte, sumele nu ajung pentru angajarea unui personal specializat si nici pentru finantarea practicii in arheologie pentru studentii la Istorie. 

Poate ca studentii de la Istorie sunt cea mai defavorizata categorie de catre Academia Romana. Practica arheologica a acestora se face pe cheltuiala studentilor care trebuie sa isi rezerve un buget de minim 500 de lei pentru doua saptamani de practica. 

Comparativ cu studentii de la Medicina, care sunt platiti pentru practica, studentii de la Istorie sunt cei care trebuie sa plateasca pentru "privilegiul" de a face practica.

In asemenea conditii, intr-o asemenea tara, cu un sistem imbatranit si corupt, cu privilegii date "pe pile" si drepturi anulate unor oameni ce ar merita cu adevarat sa ocupe un scaun de academician, spun ca mi-e scarba si rusine de: Ministerul Educatiei si Cercetarii, Ministerul Culturii si Academia Romana. Aceasi scursura impartita pe factiuni!

EDITORIAL: Intimidarea sau hărțuirea tinerilor

Întâmplător sau nu oamenii ne pot rănii ușor, fără s-o știe sau în simple glume.
Azi vreau să discutăm despre un subiect destul de actual și cu impact social: abuzurile prin intimidare și bruscare verbală sau fizică din rândul tinerilor.

Întâlnim destul de des astfel de incidente pentru că ele par amuzante pentru agresor, însă pot face mult rău celui agresat.

Conform unicef.org: Din statisticile din SUA reiese că 14% dintre profesori au raportat că au fost ameninţaţi cu arma de către elevi în 1997, iar între 1992-1996 patru profesori la o mie de locuitori au fost victime ale crimelor cu violenţă. Între 1996-1997, 10% din totalul şcolilor publice au raportat cel puţin o crimă violentă în incinta lor. În ceea ce priveşte violenţa şcolară în Franţa, o anchetă desfăşurată între 1994-2000, asupra unui eşantion de 35000 elevi, arată că, în opinia lor, violenţa şcolară a crescut, mai ales în zonele de mare excludere socială. 

În Anglia, în 2003, au fost raportate 7000 de fapte de violenţă şcolară, din care 6899 în timpul orelor de curs. În fiecare ţară studiată de Christian Pfeiffer, se constată creşterea ratei delincvenţei juvenile: în Anglia şi Ţara Galilor, în 1986, aproximativ 360 de copii între 14 şi 16 ani au fost condamnaţi sau supravegheaţi pentru săvârşirea unor infracţiuni cu violenţă, iar în 1994 numărul lor a crescut la 580 la 100000 de locuitori. În Germania, în 1984 numărul copiilor şi adolescenţilor între 14 şi 18 ani suspectaţi de infracţiuni violente era de 300 la 100000 de locuitori, pentru ca, în 1995, să se ajungă la 760 la 100000.

Toate aceste statistici vorbesc despre anii precedenți, ultimele două decade ale secolului trecut. Însă ar trebui să vorbim mai mult despre ceea ce simt agresorul și victima.

Cel mai probabil un agresor simte acel sentiment de putere pe care o deține asupra victimei, cu alte cuvinte resimte beția puterii. De cele mai multe ori devin agresori cei care fac parte din grupurile alfa, copiii/tinerii care se impun ca lideri, în jurul cărora se învârte activitatea socială din cadrul colectiv. Pe principiul maimuța face ce maimuța vede, noii veniți în grupuri vor încerca să imite comportamentul celor care sunt lideri. Însă de multe ori sentimentul pe care agresorii îl au este de amuzament. Ei nu gândesc că rănesc cu adevărat. Li se pare amuzant. Se distrează pe seama unor alte ființe lipsite de apărare.

La vârsta la care aceste hărțuiri se petrec, cei hărțuiți sunt sensibili. Nu știu să se apere, nu știu unde au greșit și nici cum să oprească tot ceea ce li se întâmplă. Un astfel de fenomen este lăsat să se întâmple și de societate și de cei care ar trebui să ne apere. Este un fenomen ce are cel mai adesea loc în școli, iar copiii pot fi și cei mai cruzi în modalitățile de umilire a colegilor lor.

Trebuie să iei atitudine pentru a opri propagarea violenței, pentru că, la urma urmei, asta este hărțuirea, o violență. Violență la nivel psihic care transformă copilul într-un viitor adult nesigur și temător sau, mai rău, într-un viitor instabil psihic ce va împrăștia la rândul său violența în jur. Este trist când așa ceva se întâmplă, dar și mai trist e că părinții nu își învață copiii să nu se comporte astfel. Dar cel mai trist e faptul că părinții nu și-au învățat copiii să ia atitudine împotriva a tot ceea ce este injust. Da, poate că ar strica „distracția” unora, dar cel puțin ar însenina ziua cuiva.